Browsing "piramida lui Maslow, nevoi sociale, nevoia de apartenenta, nevoia de acceptare, mentalitatea parintilor nostri, vocatie, munca, spritualitate, diversitate"

Nevoia de apartenenta, acceptare

Statusul unei cunostinte, pe fb:

“Cauza nefericirii noastre, a esecului general mascat de traiul intr-o permanenta minciuna cosmetizata zace in confuzia conformismului in sabloane si in idealuri marunte, in timp ce ne ignoram misiunea trasata de pasiuni autentice si nu induse. Inca de mici suntem indoctrinati ca trebuie sa tindem spre casatorie, spre acceptare, pentru a ne bloca la maturitate in relatii artificiale, lipsite de viitor si de perspectiva unei impliniri. Fugim de stigmatizare si ne indepartam grav de posibilitatea fericirii! Cautam sa fim cuplati, casatoriti, dar nu neaparat iubiti. Tanjim dupa inele (geme Calea Victoriei, get your own shit, don’t wait for anyone else!) si hartii, uitand ca avem nevoie de intensitatea trairilor, de pace interioara, de siguranta, incredere si respect. De mici ambitia ne este educata spre a munci pentru a ne cumpara haine sau telefoane, in loc sa ne fie cultivata o vocatie in fata careia sa ne putem sacrifica oricand cu inima impacata. Parintii ne influenteaza alegerile, ne traseaza adesea viitorul si ne inoculeaza aspiratia marsava spre un “post caldut cu un salariu mare” si nu spre o reala cariera! Societatea asta defecta produce la o scara ingrijoratoare functionarasi mediocri, frustrati pe cei care se dedica pasiunii lor, in timp ce ei incearca sa-si panseze golul interior al unei vieti profesionale fade prin noul model de aifon. Anna Pavlova a preferat sa moara decat sa renunte la balet, strangandu-si in ultima clipa cipicii la piept. Cati dintre noi pot privi spre profesia lor astfel? O societate de un fals trist, plin de copii si umbre de oameni…”

blabla urmeaza commenturi de la diverse persoane apoi comment de la persoana cu statusul de mai sus:

“…ma simt de parca as trai intr-o lume a decorurilor, fara nimic real. Parca as fi aterizat pe o scena, pe un platou de filmare, in care fiecare incearca o replica total neconvingator. Cred ca am ajuns la stadiul in care sa nu mai fiu dezgustata de mizeria umana ci sa-i compatimesc sincer pe cei ce o emana. Ma ingrozeste sa ma gandesc cum au spiritul amputat de frustrari, de regrete, de minciuni. Au ramas strict niste corpuri din care tanseste venin. Atat! Ce dovada mai buna pentru golul ce zace in oamenii astia decat frica absurda, patetica si bolnava de singuratate? Nu ai cum sa fii vreodata singur cat timp te dedici unei pasiuni. B, ai foarte mare dreptate! Totul este fortat, gasim peste tot aceasta betie a minciunii. Ne cautam confortul in lucruri false, incercam sa ne inducem gandul ca am fi fericiti cand intreaga fiinta urla dupa ceva real, in timp ce noi ne suprimam nevoia de libertate.”

alt comment de-al ei (este fata:P):”Clar nu…Practic preluam inconstient un model sub care ne-am format si noi. Inclusiv la cei din generatia noastra mai vedem mentalitatea parintilor nostri…”

 

Pe fb nu am raspuns pt ca ar fi insemnat sa scriu prea mult si nu stiu daca are sens.

Dar am simtit nevoia sa raspund aici.Da, fata are dreptate insa as avea niste mici adaugiri:

Ce vrea ea sa spuna cu faza ca suntem indoctrinati sa tindem spre casatorie, acceptare, ma face sa inteleg ca aceasta casatorie e vazuta ca o acceptare in societate din punctul ei de vedere.Ceea ce ma duce cu gandul la piramida lui Maslow si anume, fata vrea sa spuna ca am ramas toti undeva blocati la nivelul “nevoi sociale”.

Mi se pare perfect normal si uman sa simti nevoia de acceptare si apartenenta intr-o societate dar nu mi se pare normal sa te casatoresti doar pt ca asa au facut si parintii tai, asa se procedeaza in societate sau pt ca asa vei deveni acceptat.Acceptat de catre cine?Parerile sunt impartite anyway.

Daca iti conduci propria viata pe baza unor frustrari conturate din nevoi sociale, asta nu e bine.

Si ce daca unii din noi au ceva din mentalitatea parintilor nostri?Fara modele am fi varza…Imagineza-ti o lume in care fiecare face ce vrea, fara sa se coordoneze catusi de putin cu restu lumii, fiecare traindu-si vocatia, fara a mai tine cont de faptul ca dupa ce suntem indivizi, suntem o societate.

Fata asta are dreptate da, dar duce la extrem niste chestii si se focalizeaza prea mult pe aspecte negative.

Ce e asa grav daca mama e doctor si eu la randul meu vreau sa fiu tot doctor pt ca mama e doctor si lalalla?Serios acuma..

E mai bine sa imi iau catrafusele, sa ma car intr-o calatorie de regasire si sa pierd vremea cativa ani incercand sa-mi regasesc vocatia candva pierduta in anii copilariei.Bullshit!

Eu zic ca e foarte bine sa muncim, e foarte bine sa avem si vocatie, e foarte bine sa avem propriile noastre valori si principii , e f bine sa le preluam si de la parinti si e foarte bine sa le combinam pe toate acestea.

Spre ex..acasa eram cam lenesa.Mama e obsedata de curatenie.De cand sunt afara in strainatate singurica, am devenit si eu obsedata de curatenie.Ce e rau in asta?Obsedata vorba vine, adika nu o sa ma prinzi niciodata cu nimic vraiste in casa, eventual 2-3 vase nespalate maxim si asta pt ca abia am mancat din ele.

Spre ex tind sa invat cat mai multe la capitolul spiritualitate pt ca si mama face la fel.What the hell is wrong with that?Nothing..

Insa, fata de ea, eu nu sunt introvertita, nu tin totul in mine si altele.

Si nu, mama nu e doctor, e inginer iar eu economist.Great!Sa o auzi cand spune bancuri cu economisti:)).

Si da, e foarte bine sa muncim.Munca ne disciplineaza, munca ne “indoctrineaza” cu simtul responsabilitatii daca altele nu au reusit sa faca asta.

E cam trist sa ramai doar cu vocatia, fara sa ai pic de diversitate in viata ta, fara sa-ti permiti sa te deschizi si sa infloresti in urma cunostintelor acumulate in x domenii sau mai stiu eu ce.

Prefer diversitatea decat sa fiu vreo balerina care isi iubeste asa mult vocatia incat si-ar da viata pt ea.E o maxima tampenie!